Moda investițiilor recurente, bazată pe convingerea că toate piețele cresc pe termen lung, combinată cu mirajul ETF-urilor, ne face uneori să ignorăm un principiu fundamental al investițiilor: raportul corect dintre preț și valoare.
Percepția publicului este că diamantele reprezintă un produs exclusivist, al căror preț are legătură mai degrabă cu dorința claselor foarte bogate de a epata decât cu o utilitate practică a acestor „pietre”. Din acest motiv, nu am auzit prea des de inițiative care să ofere investitorilor posibilitatea de a cumpăra fracțiuni de diamant sau de a achiziționa diamante în rate.
În schimb, acest lucru s-a întâmplat cu aurul sau cu Bitcoin, active care pot fi cumpărate fracționat de mai mult timp. În cazul acestora, nu există aceeași percepție de exclusivism, iar prețul este determinat în principal de raportul dintre cerere și ofertă.
Bitcoin se află în prezent la aproximativ jumătate din maximul istoric atins în 2025 (63.000 de dolari față de 126.000 de dolari). Argintul a pierdut, la rândul său, aproximativ jumătate din prețul maxim atins în ianuarie, iar aurul are și el o corecție de aproape 30%.
Care era prețul corect: cel de atunci sau cel de acum? Sau poate cel din anul 2000, când argintul costa aproximativ 5 dolari/uncie, iar aurul aproximativ 300 de dolari/uncie?
Nu putem ști cu certitudine, deoarece, în cazul metalelor prețioase, nu există repere de evaluare precum raportul preț/profit pe acțiune (P/E) sau preț/valoare contabilă (P/BV), așa cum există în cazul acțiunilor.
Investițiile recurente au dinamitat vechile repere de evaluare la bursă
Existența unor repere precum profitul companiei, valoarea activelor sau randamentul dividendelor a făcut ca, până acum, să fie mai rare bulele speculative de proporții extreme pe piețele de acțiuni, comparativ cu ceea ce am văzut în cazul unor criptoactive.
Plasa de siguranță oferită de numărul de ani necesari pentru recuperarea prețului plătit pe o acțiune prin profitul companiei sau prin dividende a funcționat până acum relativ bine, limitând apariția unor excese majore.
Există însă o combinație relativ recentă care poate pune sub presiune aceste repere tradiționale de evaluare: asocierea dintre ETF-uri și investițiile recurente.
Un ETF este un vehicul investițional listat la bursă, care deține un portofoliu diversificat de companii. Astfel, riscul ca una dintre companiile din portofoliu să falimenteze este mult diminuat din perspectiva impactului asupra investitorului.
Atunci când deții un ETF cu sute sau chiar mii de companii în portofoliu, falimentul unei singure companii are o influență redusă asupra investiției totale. Apare astfel întrebarea: dacă poți cumpăra întreaga piață printr-un ETF, riscul nu este aproape eliminat?
Iluzia investiției perfecte
Investițiile recurente sunt promovate frecvent în cadrul seminariilor de educație financiară ca soluția ideală pentru investitorii mici.
Argumentul este simplu: piețele cresc pe termen lung, iar perioadele temporare de scădere nu contează deoarece, în medie, investitorul va ieși câștigător dacă păstrează strategia suficient timp.
Combinația dintre investițiile recurente și ETF-uri pare astfel un fel de „alchimie” financiară modernă:
• elimini riscul specific unei companii prin diversificare;
• reduci riscul momentului de intrare prin cumpărări eșalonate;
• beneficiezi de creșterea pe termen lung a piețelor.
În plus, procesul este automatizat. Nu mai trebuie să aloci manual bani în fiecare lună: algoritmul din aplicația bancară poate retrage automat o sumă de pe card și o poate direcționa către fondurile de investiții oferite de bancă.
Ce valoare mai au indicatorii clasici precum PER (P/E), P/BV sau randamentul dividendului?
Probabil că mulți dintre investitorii care au intrat recent în lumea bursieră prin intermediul ETF-urilor și al investițiilor recurente nici nu îi cunosc sau, dacă au auzit despre ei, nu le mai acordă aceeași importanță.
În logica investiției automate, raportul dintre preț și valoare pare să devină secundar. Nu mai contează evaluarea companiilor, profitabilitatea lor, valoarea activelor sau nivelul dividendelor.
Atâta timp cât cumperi periodic ETF-uri și ai un orizont lung de timp, ce ar putea merge prost?
Povestea indicelui Nikkei
Bursa Japoniei, reprezentată de indicele Nikkei 225, este unul dintre cele mai cunoscute exemple despre cât de mult poate dura recuperarea după spargerea unei bule speculative.
• Maximul istoric inițial: 29 decembrie 1989, la 38.915,87 puncte.
• După acel moment, indicele a intrat într-o perioadă lungă de declin.
• Minimul a fost atins în 2009, la aproximativ 7.055 puncte, ceea ce a însemnat o scădere de circa 82% față de maxim.
• Nikkei a depășit din nou nivelul din 1989 abia pe 22 februarie 2024, când a trecut de 39.000 de puncte.
Prin urmare, investitorii au avut nevoie de aproximativ 34 de ani pentru ca indicele japonez să revină peste vechiul maxim istoric.
Sigur, cei care au investit recurent în indicele Nikkei cu mulți ani înainte de spargerea bulei și au continuat să cumpere în perioada de scădere au avut o experiență diferită. Dar cum s-ar fi simțit cei care au început investițiile chiar în apropierea maximului și au continuat ani întregi după aceea?
Prin urmare, investițiile recurente și ETF-urile sunt instrumente extrem de utile, însă funcționează cel mai bine atunci când sunt combinate cu o analiză atentă a evaluărilor de piață.
În perioadele de supraevaluare accentuată, poate fi prudent ca investitorii să nu aplice mecanic aceeași strategie fără ajustări. Poate avea sens reducerea sumelor investite sau chiar o perioadă de așteptare, astfel încât termenul „investiție recurentă” să nu fie confundat cu o cumpărare automată indiferent de preț. Disciplina este importantă, dar și prețul plătit contează.
Opiniile prezentate în articol nu reprezintă recomandări de investiții și nici consiliere financiară personalizată cu privire la investițiile dumneavoastră.
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
