Acțiunile dau măsura inflației reale din economie, iar depozitele a celei din statistică. Economisirea presupune în cele mai multe cazuri represiune financiară, iar investițiile la bursă surprind mai corect dinamica prețurilor. Ajută și faptul că, la bursă, părțile negociază cotațiile, dar în cazul depozitelor doar banca stabilește dobânda. Există o diferență fundamentală între felul în care un depozit bancar și o acțiune se raportează la inflație. Depozitul are o dobândă stabilită în avans. Bursa are un preț care se schimbă în fiecare zi și care încearcă, imperfect și uneori haotic, să anticipeze ce se întâmplă cu economia, cu veniturile companiilor, cu costurile lor și cu valoarea banilor.
Inflația din statistici nu este și inflația din portofel
De aici începe problema deponentului. El primește o dobândă nominală pe care o poate cunoaște din momentul în care își plasează banii, dar nu poate cunoaște cu aceeași precizie cât va pierde moneda ca putere de cumpărare. Iar comparația cu inflația oficială este mai puțin simplă decât pare.
Indicele prețurilor de consum este o măsură statistică a evoluției unui coș de bunuri și servicii. Metodologiile statistice recunosc existența unor surse de eroare și de părtinire: consumatorii schimbă produsele pe care le cumpără, apar produse și magazine noi, calitatea bunurilor se modifică, iar un coș statistic nu poate surprinde perfect toate aceste schimbări. FMI arată explicit că adevăratul cost al vieții nu poate fi observat direct și că amploarea anumitor distorsiuni nu poate fi stabilită universal.
Pentru o familie care plătește chirie, rate, energie și alimente, structura proprie a cheltuielilor poate produce o inflație cu totul diferită de media națională. Pentru cineva care economisește pentru o locuință, însăși creșterea prețului activului pe care vrea să-l cumpere poate fi mai importantă decât indicele general al prețurilor.
Bursa nu așteaptă cifra oficială de la INS
Bursa nu folosește acest indice ca pe un etalon contractual. O companie nu își stabilește veniturile în funcție de cifra oficială a inflației. Își vinde produsele la prețurile pe care le poate obține, își plătește angajații și furnizorii la prețurile pieței, suportă costurile energiei, materiilor prime și finanțării, iar profitul rezultat este reevaluat permanent de investitori.
Acesta este motivul pentru care se poate spune că bursa aleargă după inflația din economie, nu după cifra publicată de
Institutul Național de Statistică (INS). Nu pentru că bursa ar măsura direct inflația și nici pentru că acțiunile ar fi protejate automat de scumpiri. Ci pentru că prețurile și profiturile companiilor sunt conectate la economia nominală efectivă. Dacă prețurile din economie cresc, veniturile nominale ale multor companii pot crește la rândul lor. Dacă salariile și costurile cresc, marjele se pot modifica. Dacă dobânzile urcă, evaluările se pot comprima. Bursa absoarbe toate aceste informații și le transformă continuu în preț.
Depozitul funcționează altfel. Dobânda nu se ajustează automat în funcție de cât au crescut între timp prețurile din economie. Dacă ai închis un depozit la o anumită dobândă, contractul nu devine mai generos pentru că energia, locuințele sau alimentele s-au scumpit mai mult decât anticipai. Singura posibilitate este să îl refaci ulterior, la o nouă dobândă, dacă piața îți oferă una mai bună.
Represiunea financiară: pierderea care nu apare în extrasul de cont
Aici apare ceea ce poate fi numit represiune financiară: deponentul primește un randament nominal care poate părea rezonabil, dar care nu este suficient pentru a conserva valoarea reală a banilor. Nu trebuie să existe o confiscare sau o pierdere nominală pentru ca averea să se erodeze. Este suficient ca valoarea banilor să crească mai lent decât costul vieții sau decât activele pe care acesta va trebui să le cumpere în viitor.
Pentru investitor, aceeași situație poate produce o oportunitate. Nu una sigură și nu una care funcționează în fiecare an, ci una care devine relevantă tocmai prin investiția eșalonată.
Când piața cade, aceeași sumă cumpără mai mult
Când bursa scade, investitorul care contribuie periodic nu este obligat să considere scăderea drept o catastrofă.
La aceiași bani, poate cumpăra mai multe acțiuni. Dacă prețurile devin suficient de atractive în raport cu profiturile și perspectivele companiilor, poate crește treptat ponderea investițiilor. Când piața ajunge la evaluări foarte ridicate, poate face invers: reduce ritmul cumpărărilor, păstrează mai multă lichiditate sau își diminuează expunerea.
Nu este o metodă de a ghici minimul sau maximul pieței. Tocmai aici este avantajul ei. Nu presupune că investitorul știe ce va face bursa mâine. Îi permite să profite de faptul că volatilitatea creează, alternativ, prețuri mai scumpe și mai ieftine pentru același activ.
Deponentul nu are această opțiune în interiorul depozitului. Pentru el, o scădere a bursei nu înseamnă că banii din cont cumpără automat mai multe active. Banii continuă să producă aceeași dobândă contractuală. Iar dacă în aceeași perioadă prețurile activelor cresc mai repede decât dobânda, distanța dintre averea nominală și averea reală se mărește.
Dividendul nu este dobândă
Aici trebuie corectată și una dintre cele mai frecvente comparații: dobânda la depozit versus dividendul unei acțiuni.
Dividendul nu este echivalentul dobânzii. Dividendul reprezintă doar partea din profitul companiei distribuită acționarilor. Restul profitului poate rămâne în companie și poate fi reinvestit, folosit pentru reducerea datoriilor sau pentru alte proiecte.
Un investitor care primește un dividend de 3% nu înseamnă, prin urmare, că a obținut doar 3% din companie sub formă de randament. Compania poate să fi păstrat restul profitului și să-l fi transformat în capital, iar piața poate reflecta ulterior această acumulare în valoarea acțiunii.
De aceea, randamentul unei investiții în acțiuni trebuie privit prin prisma creșterii prețului și a dividendelor, nu prin comparația simplistă dintre „dobândă” și „dividend”. Indicii bursieri au, de altfel, serii distincte pentru randamentul prețului și randamentul total, care include dividendele.
Indicele nu este o fotografie. Este un filtru
Mai există un avantaj pe care investitorul îl primește atunci când cumpără un indice și pe care statisticile istorice îl ascund uneori: indicele nu rămâne format din aceleași companii. Companiile care dispar, sunt preluate, intră în faliment sau nu mai îndeplinesc criteriile de eligibilitate pot fi eliminate, iar altele le iau locul.
Asta nu face performanța indicelui „falsă”. Din contră, schimbarea componenței este parte din mecanismul prin care indicele încearcă să reprezinte piața. Dar înseamnă că, atunci când privim retrospectiv evoluția unui indice, privim și rezultatul unui proces de selecție. Companiile care nu au supraviețuit nu mai ocupă astăzi același loc în povestea indicelui.
Nu este despre dobândă. Este despre ce rămâne din avere
În cele din urmă, diferența dintre depozit și bursă nu este doar una de risc. Este o diferență de mecanism.
Depozitul oferă o promisiune nominală: primești dobânda stabilită, indiferent dacă între timp economia se mișcă mai repede. Bursa oferă o participație într-un sistem economic care își schimbă permanent prețurile, veniturile și profiturile.
De aceea, depozitul poate fi foarte bun pentru lichiditate, siguranță și obiective pe termen scurt, dar devine vulnerabil ca instrument unic de conservare a averii atunci când randamentul său real rămâne negativ.
Iar aici investiția eșalonată schimbă ecuația. Nu trebuie să investești totul înaintea unei creșteri și nici să vinzi totul înaintea unei prăbușiri. Poți construi poziția în timp, cu o disciplină care permite creșterea expunerii când piața devine mai ieftină și reducerea ei când evaluările devin excesive.
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
