Aurul și argintul sunt un refugiu clasic împotriva conflictelor militare, dar creșterea prețului energiei a blocat relaxarea monetară, iar faptul că băncile centrale nu mai pot reduce dobânzile a afectat cotațiile acestora.
Creșterea petrolului din timpul conflictului cu Iranul a produs una dintre cele mai contraintuitive mișcări de piață din ultimii ani – în loc ca aurul și argintul să se aprecieze ca active de refugiu, ele au intrat în corecție exact în momentul în care riscul geopolitic a explodat.
La final de februarie 2026, înainte de escaladarea majoră, petrolul Brent gravita în zona 70–80 USD/baril. În mai puțin de trei săptămâni, piața a trecut printr-un șoc clasic de ofertă: cotațiile au depășit rapid pragul de 100 USD și au urcat până spre 115–120 USD, ceea ce înseamnă o creștere de aproximativ 45–60% față de nivelul pre-conflict. Această mișcare nu a fost liniară – au existat salturi de peste 25% într-o singură zi, dar direcția a fost clară: petrolul a devenit activul dominant al momentului.
În mod normal, o astfel de situație ar trebui să împingă aurul în sus. Inițial, exact asta s-a întâmplat: la începutul lunii martie, aurul a testat zona 5.400–5.600 USD/uncie. Însă ceea ce a urmat este esențial pentru înțelegerea mecanismului de compensare – pe măsură ce petrolul a continuat să urce, aurul a început să scadă. Până pe 19–20 martie 2026, prețul aurului coborâse cu aproximativ 6% față de nivelurile recente și cu peste 1.000 USD sub maximul din ianuarie.
Argintul a fost și mai afectat: scăderile au depășit 8–10% într-un interval foarte scurt, marcând una dintre cele mai rapide corecții din ultimii ani. Cotația actuală de 72 dolari/uncie este mult sub prețul maxim atins la
finalul lunii ianuarie (121 dolari/uncie).
Petrolul scump nu funcționează ca un simplu factor inflaționist „bun” (din perspectiva calmării bulei metalelor prețioase), ci ca un mecanism de compensare. Creșterea energiei alimentează inflația, dar, în același timp, blochează relaxarea monetară: băncile centrale nu mai pot reduce dobânzile, iar piața începe să prețuiască dobânzi mai ridicate pentru mai mult timp.
Iar aurul și argintul nu produc dobândă. Într-un mediu în care randamentele obligațiunilor cresc și dolarul se întărește, ele devin mai puțin atractive, chiar dacă riscul geopolitic crește. Exact acest lucru s-a întâmplat în martie 2026: capitalul nu a fugit spre aur, ci spre dolar și active purtătoare de randament.
Mai direct spus, petrolul a „confiscat” rolul de activ dominant al crizei. Spre deosebire de aur, care reacționează la frică, petrolul a reacționat la o constrângere fizică reală, respectiv la riscul de întrerupere a aprovizionării globale. În astfel de situații, piața prioritizează fluxurile reale de energie, nu protecția financiară.
Prin urmare, în această fază a conflictului, scumpirea petrolului a coincis cu ieftinirea metalelor prețioase nu pentru că ar exista o relație directă între ele, ci pentru că petrolul a declanșat un lanț macroeconomic – inflație mai mare, dobânzi mai ridicate, dolar mai puternic – care a lovit exact în activele fără randament.
Asistăm astfel la o redistribuire a lichidității. Energia scumpă se reflectă în înrăutățirea condițiilor de creditare, iar în acest proces anumite active care nu aduc randament din dobânzi, deci și aurul și argintul, suferă corecții chiar într-un context care, teoretic, ar trebui să le fie favorabil.
Asta nu înseamnă că, în condițiile în care conflictul din Iran capătă o dimensiune globală, investitorii nu vor prioritiza din nou aurul în fața petrolului. Până la urmă, petrolul nu poate fi stocat în seifuri și nici cărat în geamantan în cazul unei relocări.
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
