Titi și Tică au decis la un pahar de vorbă să devină oameni de afaceri. Toată viața lor se învârtea în jurul pădurii, așa că nu își puteau imagina un alt obiect de activitate pentru business-ul lor decât prelucrarea lemnului. Ca orice începuturi, și cele ale afacerii lor au fost unele destul de complicate.
În localitatea natală din nordul țării cei doi erau recunoscuți pentru priceperea cu care prelucrau *aurul verde*. Așa că, imediat ce au dat drumul la treabă, s-au trezit asaltați de comenzi atât de produse semifinisate, cât și de obiecte de mobilă (mândrele Porți Maramureșene făcute de mâna lor stăteau zălog pentru viitorii clienți că nu vor fi dezamăgiți).
Pricepere aveau, ceva utilaje își procuraseră, mână de lucru care să le stea la dreapta exista. Și totuși, mai lipsea ceva: materia primă! Cu pădurea la marginea armanului, cei doi nu își imaginau că le va fi atât de greu să își procure lemn de calitate la un preț rezonabil. Așa că stocurile lor inițiale s-au epuizat cât ai trage un chiuit oșenesc. Problema mare era că cei doi parteneri acceptaseră comenzi multe, încasaseră avansuri frumoase dar își asumaseră și termene clare și penalități de întârziere deloc de neglijat.
Și așa au început problemele: pe de o parte au trebuit să cumpere mai rapid materie primă, și, în consecință, să accepte prețuri mai mari la lemn: un lucru dăunător eficienței, pentru că în contractele lor cu beneficiarii erau stipulate prețuri fixe, imposibil de renegociat. Descumpăniți, cei doi au început să întârzie comenzile, din lipsă de materie primă: unii clienți i-au păsuit, alții și-au cerut drepturile conform contractelor, alții au renunțat definitv să mai lucreze cu cei doi. Bai mare, cum ar zice moroșanul!
Stând ei și cugetând, au decis să schimbe strategia: și au început să prelucreze lemnul procurat, transformându-l în cherestea sau alte produse semifinite, fără a mai aștepta comenzi. Și iar s-au împotmolit în problema stocurilor: de data asta au constatat că, dintr-un motiv sau altul, lumea nu mai cumpăra! Așadar, bruma lor de capital începea să zacă stivuită în depozite sub formă de lemn semiprelucrat. Despre profit, ce să mai vorbim!
Administrarea stocurilor e o problemă ce necesită mereu atenția antreprenorilor, fie că vorbim de stocuri de materii prime, fie că vorbim de stocuri de produse fabricate! Altfel eficiența se deterioreză, profitul dispare iar insolvența bate precum un musafir nepoftit la ușă!
O situație oarecum similară poate apărea și în cazul băncilor: acestea lucrează, în cea mai mare parte, cu banii deponenților. Așadar, materia lor primă sunt banii deponenților! Dacă aceștia sunt suficienți, iar dobânzile plătite deponenților sunt joase, atunci și banca poate să dea credite, antreprenorilor sau altor persoane fizice, la costuri mici/bune. Dacă, dimpotrivă, banii atrași sunt puțini, atunci banca va cheltui mai mulți bani, plătind mai mult deponenților și va încerca să își recupereze costul suplimentar acordând credite în condiții mai restrictive dar și cu dobânzi mai mari.
Nu întotdeauna costurile acestea suplimentare pot fi transferate în totalitate clientului final: de cele mai multe ori ele se împart între bancă și cel care ia creditul. Și astfel, practic tot din cauza unor stocuri insuficiente, de data asta de bani, sunt influențate negativ atât eficiența băncii cât și cea a antreprenorilor (care iau credite mai scumpe).
