Acest site foloseste cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu modul de utilizare a acestor informatii si cu politica de utilizare a cookie-urilor. Afla detalii aici.

Solutii juste pentru creditarea iresponsabila de dinainte de criza

Autor: Alin Iacob |

Publicat in: Credite imobiliare

 

Am vazut in aceste zile multe opinii legate de creditele in franci si despre cei care le-au luat. Unii i-au acuzat pe oameni de lacomie si de prostie. Altii s-au straduit sa fie obiectivi si sa gaseasca plusuri si minusuri atat bancilor, cat si clientilor. Eu voi insista pe realitatile care au generat situatia si pe posibilele solutii.

O vorba romaneasca spune un adevar care s-ar putea sa nu convina in aceste zile celor care iau apararea bancilor care au introdus pe piata locala unele dintre cele mai nocive produse de creditare: creditele in monede exotice – francul elvetian si, pentru o foarte scurta perioada, yenul japonez.

“Prost nu-i cine cere, prost e cine da”, spune proverbul. De-a lungul timpului, nu am auzit de niciun hold-up la banci facut pentru primirea unui credit, niciun functionar bancar nu a fost amenintat de vreun client cu pistolul sau cu cutitul pentru a i se acorda un credit. Banii erau la banca, ea era singura care putea decide, discretionar, daca acorda sau nu imprumutul solicitat.

Responsible lending, un concept prea complicat pentru banci

Daca banca a decis sa dea creditul, ea poarta singura responsabilitatea acestei decizii. Niciun client nu poate fi acuzat in legatura cu decizia bancii, cu exceptia celor care au depus documente false sau declaratii si adeverinte frauduloase. Responsabilitatea unei decizii de creditare nu trebuie redusa doar la convingerea clientului sa semneze un contract de cateva zeci de pagini, pe care in acele vremuri il primea doar la momentul perfectarii tranzactiei.

Responsible lending, concept international de care unele banci par sa nu fi auzit inainte de criza, inseamna sa iti iei toate masurile ca sa te asiguri ca acela caruia ii dai creditul va putea sa ramburseze imprumutul si, o data cu el, toate dobanzile si comisioanele aferente. De aceea conceptul se si numeste responsible lending, pentru ca se recunoaste ca decizia de a aproba un credit ii apartine creditorului, si nu debitorului.

Au reactionat in spiritul creditarii responsabile bancile care i-au momit pe clienti cu credite in franci elvetieni, ba mai mult, au mers pana la maximul pragului de indatorare de 65-70% aprobat cu generozitate de BNR intr-un moment in care in SUA criza sub-prime facea deja primele victime?
Si pentru ca veniturile reduse ale romanilor nu-i calificau nici macar la o garsoniera la preturile enorme la care ajunsesera imobilele inainte de criza (tot pe fondul deschiderii robinetului de credite), unele banci au suprapus acordarea de credite pe termene foarte lungi (25, 30 si chiar 35 de ani) si practica fixarii unei dobanzi atractive pentru 3,6 sau 12 luni, pe care au si folosit-o la calculul gradului de indatorare, desi stiau foarte bine ca la finalul acestei perioade dobanda variabila va fi de 2-3 ori mai mare decat dobanda fixa pe perioada limitata. Are ceva din acest comportament vreo legatura cu responsible lending?

Desigur, pentru obiectivitate, este important de mentionat ca nu toate bancile au acordat credite in franci. Cele mai mari banci (BCR, BRD si CEC Bank) nu au facut-o, si nici destul de multe altele, care merita felicitate acum pentru decizia riscanta luata atunci. Asta pentru ca exista o mare presiune din partea unora dintre functionarii executivi de rang inalt din banci, care vedeau cum pierd cota de piata in defavoarea competitorilor.

Unde a fost la acea vreme Banca Nationala a Romaniei?


Banca Nationala a Romaniei avea obligatia sa supravegheze bancile, sa vada modul in care acestea acorda credite, sa atraga atentia bancilor, in primul rand, asupra toxicitatii creditelor in monede exotice. Scuza ca, uneori, guvernatorul BNR si alti oficiali au evocat in diverse speech-uri, riscurile pe care le presupune accesarea de credite in monede exotice, nu prea sta in picioare.

Oficialii BNR ar fi trebuit sa se adreseze cu aceste mesaje bancilor, pentru a elimina oferta de asemenea credite, in lipsa careia niciun consumator nu s-ar mai fi putut imprumuta in franci sau in yeni. Iar daca mesajele nu ar fi fost receptate, aveau la dispozitie norme si regulamente prin care ar fi putut sa impuna bancilor comerciale sa crediteze in mod responsabil.

Mesajele BNR de la acea vreme adresate consumatorilor vizau mai degraba incurajarea accesarii de credite in lei, insa niciun om cu scaun la cap nu ar fi optat pentru un credit cu o dobanda de 2-3 ori mai mare, doar pentru un ipotetic risc de curs valutar peste ani.

Nu ar fi corect sa aruncam intreaga vina pentru dobanzile in lei ale vremii doar asupra BNR, insa institutia din str. Doamnei trebuie sa accepte ca, in conformitate cu legea, ea poarta si acum si purta si atunci principala responsabilitate asupra stabilitatii preturilor, deci asupra nivelului ratei inflatiei, care era un determinant important al dobanzii la credite.

Poate din dorinta de a nu-i supara prea tare pe mai-marii zilei din mediul politic, poate pentru ca firava economie romaneasca nu ar fi suportat un tratament mai dur decat cel care i s-a aplicat, cert este ca criza financiara globala a gasit Romania cu o rata a dobanzii de politica monetara de peste 10%.

De ce nu ar fi valabil si acum glontul in picior al lui Isarescu?

Sa ne mai amintim si ca in toamna lui 2008, ROBOR (echivalentul autohton al mult mai cunoscutelor LIBOR si EURIBOR) a depasit, pentru cateva zile, chiar nivelul de 80%. Cu aceasta ocazie, guvernatorul Isarescu a transmis atunci bancilor un mesaj care avea sa intre in istorie. El declara ca respectarea ad-litteram a textului contractului de credit, care prevedea o dobanda exprimata in functie de ROBOR plus o marja peste indice, ar insemna, nici mai mult nici mai putin, decat ca “bancile sa-si traga singure un glont in picior si sa isi sperie clientii”.

Mai mult, cu acea ocazie, BNR a emis un act administrativ prin care a limitat variatia posibila a ROBOR de la o zi la alta. Cu alte cuvinte, orice s-ar fi intamplat pe piata, ROBOR nu avea voie sa depaseasca un anumit nivel.

In acest moment, dintr-o alta perspectiva, ne aflam intr-o situatie relativ similara. Cursul francului elvetian a sarit de la o zi la alta cu 16%, iar in ziua urmatoare s-a majorat din nou. Nimeni nu stie cat va dura aceasta apreciere a francului si nici nu se poate estima nivelul spre care se va indrepta dupa ce isi va fi epuizat efectul de apreciere exagerata.

Dar nu ar fi fost de dorit ca, in loc sa iasa cu mesaje de genul “bancile si clientii sunt cei care trebuie sa ajunga la o solutie” sau “sistemul bancar nu va avea de suferit pentru ca numarul celor imprumutati in franci este sub 5%”, Banca Nationala a Romaniei sa indemne bancile la o atitudine responsabila si de intelegere fata de clienti asa cum facuse in mod public in urma cu 6 ani?

Conversia creditelor la un curs apropiat de cel istoric reprezinta singura solutie durabila

Insa indiferent ce mesaje ar fi transmis BNR acum, fondul problemei nu ar fi putut sa fie rezolvat doar prin vorbe. Realitatea este mult prea cruda pentru a putea fi rezolvata doar cu bune intentii.
O mare parte a populatiei Romaniei este imprumutata in valuta. Si problemele nu sunt doar la cei cu credite in franci, nici cei imprumutati in euro inaintea crizei nu o duc mult mai bine. Fata de nivelul maxim atins de leu dupa aderarea Romaniei la UE in 2007 (3,11 lei pentru un  euro), deprecierea leului atinge astazi un nivel ingrijorator – aproape 45%. Desigur, ei stau incomparabil mai bine decat cei imprumutati in franci (unde cursul era in aceeasi perioada in zona 1,8-1,9 lei pentru un franc si astazi francul este la egalitate cu euro).

Dar tot mai multi romani fac fata din ce in ce mai greu crizei care parca nu mai vrea sa se termine. Salariile multora au scazut si sunt mai mici decat inainte de criza, unii si-au pierdut chiar locul de munca cu totul, sunt destule familii care s-au destramat din cauza acestei crize blestemate. O criza care, si acesta este un adevar unanim recunoscut in lumea civilizata, a fost declansata de banci, in disperarea lor de a obtine profituri tot mai mari, si nu de debitori.

In aceste conditii, singura solutie durabila pentru rezolvarea situatiei o reprezinta asumarea unei parti a costului crizei de catre banci. Atentie, am spus banci!, si nu de statul roman, prin pseudo-solutii cum ar fi extinderea “electoratei” pentru tot poporul. Spun pseudo-solutie, pentru ca amanarea la plata a datoriei, dublata de cresterea per total a costului creditului, nu face decat sa complice situatia generala a debitorilor si ofera un profit cert doar bancilor.

Si aceasta asumare s-ar putea face intr-un mod extrem de elegant. Avem deja agreate la nivel european principii care statueaza ferm ca, incepand cu creditele care vor fi acordate in 2016, la o variatie negativa pentru consumator a cursului de schimb cu cel mult 20%, bancile vor fi obligate sa-i permita acestuia conversia creditului in moneda in care isi realizeaza veniturile.

Chiar daca textul directivei contine o prevedere care spune ca prevederile acesteia nu se aplica si creditelor in derulare (concept extrem de discutabil, avand in vedere particularitatile creditului, care-l deosebesc in mod fundamental de orice alt tip de contract de vanzare-cumparare), nimic nu impiedica statul roman ca pana la momentul in care directiva va intra in vigoare sa adopte o reglementare care sa se inspire din textul directivei si care sa se aplice creditelor aflate in derulare.

Este solutia propusa atat de pagubitoare pentru banci?

Ar reprezenta acest lucru un dezastru atat de mare pentru banci, pe cat lasa unii reprezentanti ai acestora sa se inteleaga? Eu cred ca nu, si asta din cel putin doua motive.

Mai intai, cel putin in cazul creditelor cu garantie ipotecara (cele de consum pur acordate inainte de criza fiind oricum spre final, pentru ca scadenta maxima de acordare a fost de 10 ani), in primii 5-7 ani de la acordare clientii au platit o foarte mica parte a datoriei (nivelul dobanzilor plecand si de la peste 95% din rata si coborand foarte usor in jos).

La un credit cu DAE de aproximativ 7% acordat pe 28 ani si jumatate, principalul creditului (partea care se scade din datorie) ajunge sa aiba aceeasi valoare in rata cu dobanda, abia dupa aproximativ 23 de ani! Timp in care onoratul client plateste la greu dobanzi si comisioane, care alimenteaza profitul bancii. Cu alte cuvinte, din zecile de mii de franci sau de euro platiti pana acum bancilor de clienti, imensa majoritate a sumelor este reprezentata doar de dobanzi si comisioane (unele dintre ele, abuzive!). Datoria de baza – imprumutul – este aproape la fel de mare ca la acordarea creditului.

Pe de alta parte, institutiile financiare dispun de numeroase mecanisme prin care sa se protejeze in fata fluctuatiilor de curs. Nimeni nu ma poate convinge ca atunci cand au vazut tendinta de apreciere a francului, care a debutat inca din 2008, bancile au ramas in continuare pasive si nu au facut nimic ca sa limiteze efectele acestei evolutii.

Asta cu atat mai mult cu cat, de fapt, in cazul creditelor in franci, acestea au fost acordate doar contabil in aceasta moneda. Nu cred sa fi fost prea multi clientii care sa fi transferat din banca franci catre vanzator, dupa cum n-am auzit pe nici unul care sa fi plecat din banca cu sacosa plina de franci. In fapt, prin aceasta gaselnita recomandata insistent clientilor la vremea respectiva – creditul in franci – bancile au mai dat o lovitura: comisionul de schimb valutar pentru transformarea sumelor din franci in euro sau in lei.

In concluzie, daca vrea sa arate respect fata de cetatenii sai si nu fata de lacrimile de crocodil ale bancherilor care au incasat bonusuri uriase pentru creditarea iresponsabila pe care au promovat-o inainte de criza, statul roman are acum ocazia sa o faca. prin intermediul reprezentantilor sai legitimi – Guvernul si Parlamentul.

Se impune de urgenta nu doar conversia creditelor in valuta, ci si adoptarea unei legi echilibrate a falimentului personal, prin care debitorii ajunsi in situatii extreme sa poata fi protejati de lege. Dreptul la viata si cel la o existenta decenta sunt drepturi fundamentale garantate de Constitutie si de Carta Natiunilor Unite, si ele trebuie sa prevaleze in fata oricaror alte drepturi sau obligatii, chiar si asupra celor asumate prin contracte de credit promovate in mod iresponsabil de cei care le-au acordat.

Alte articole din Credite imobiliare

Credite imobiliare

Presedintele nu aproba locuintele de sprijin

Presedintele Klaus Iohannis nu este de acord cu posibilitatea ca cei care nu isi mai pot plati ratele la casa sa ramana in locuinta pe post de chiriasi, in urma preluarii acesteia de catre primarie. Astfel, actul normativ care prevede aceasta posibilitate a fost trimis in Parlament spre reexaminare. Citeste mai mult

Indice imobiliar calculat de evaluatori

Asociatia Nationala a Evaluatorilor Autorizati din Romania (ANEVAR) a lansat, recent, un indice al pietei imobiliare, pe baza informatiilor din Baza Imobiliara de Garantii (BIG). Indicele include evaluarile facute de membrii asociatiei, care reprezinta estimari ale valorilor de piata ale proprietatilor pentru garantarea imprumuturilor la banci. Citeste mai mult

Opinii recente

de Radu Balas

"In 2014, Februarie, am decis, impreuna cu sotia, sa ne luam locuinta noastra. Am mers la 3 banci ( Bcr, Cec, Raiffeisen) . ..."

Facebook